„Când fac poze cu el, el are o anumită toleranţă şi, când trece peste asta, devine ‘jeleu’ – e aproape ca şi cum mi-ar arăta că este nervos”, povesteşte Kennedy Simmons, tatăl adapotiv al lui Sparky. „Se înmoaie şi, din când în când, mă priveşte lateral şi îmi arata cea mai rea privire, de genul: ‘Gata? Ai terminat?’”
Simmons lucrează ca asistent veterinar, unde este cunoscut pentru îngrijirea câinilor cu nevoi speciale. El l-a adoptat pe Sparky, un tânăr Ogar Italian, după ce familia acestuia l-a abandonat la cabinetul veterinar.
„Avea o familie grozavă, dar a trebuit să fie operat şi erau atât de speriaţi să-l mai lase să facă orice după ce s-a rănit grav la un picior”, îşi aminteşte Simmons. „Îşi doreau cu adevărat să aibă un căţeluş fără probleme, nu unul căruia să le fie frică frică să-l lase chiar şi să alerge”.
După operaţia prin care a trecut şi care l-a lăsat pe bietul ogar fără un picior, Sparky a refuzat să accepte că această dizabilitate îl va încetini.
„A fost sălbatic din prima zi”, a spus Simmons. „Dacă nu ai ochii pe Sparky, el sigur face vreo năzbâtie. Dacă dispare din peisaj, cu siguranţă e plecat să fure ceva de mâncare de pe masă sau să ia o şosetă din coş.”
„Este prieten cu puii, dar şi cu câinii de statură mare”, a spus Simmons. „Cu ceilalţi câini se poartă urât – le muşcă cozile şi urechile. Dar fiecare patruped ajunge să-l iubească şi devine foarte tolerant faţă de Sparky. Nu a auzit niciodată un refuz de la vreun câine.”
Chiar dacă nu-i poate surprinde dragostea lui Sparky pe cameră, acesta rămâne singurul câine la care Simmons ar prefera să se întoarcă după o zi grea.
„Am avut o mulţime de câini cu nevoi speciale, dar Sparky are ceva aparte. Este ca o mică rază de soare când ajung acasă”, spune Simmons. „Numele său este atât de potrivit – are o sclipire în ochi şi aduce atât de multă bucurie tuturor pentru că într-adevăr nu se teme de nimic.”
Ţi-a plăcut acest articol?
