Şi-a dat seama că trebuia să o ajute de urgenţă.
„Am putut vedea ceva pe o laterală a capului ei”, a spus Talbott. „M-am apropiat şi mi-am zis: ‘Doamne, are un dinte masiv care i-a crescut din gură.’ Într-o zi, am văzut-o în hrănitorul pentru animale. Ca prin minune, nu a trebuit decât să mă apropii şi să o prind.”
„Gura ei era un dezastru total. Incisivii săi superiori erau curbaţi în afara gurii. Când mânca, dinţii i se atingeau de faţă. Era groaznic.”
După ce a examinat-o cu mai multă atenţie, a observat că dinţii veveriţei erau atât de lungi încât se curbaseră. Era un adevărat chin să mănânce. Dacă nu intervenea de urgenţă, veveriţa nu avea cum să mai reziste prea mult. Jannet a început să caute online cum ar putea chiar ea să îi îndepărteze excrescenţa.
Talbott a explicat: „Simt că am o legătură profundă cu animalele şi o datorie de a le apăra şi de a fi vocea lor”.
Jannet a prins veveriţa, a înfăşurat-o într-un prosop şi a încercat să o liniştească pentru a putea să-i ofere ajutorul. Ştia că va trebui să-i scurteze dinţii, dar mai ales că nu va fi o procedură simplă. Ea a calmat veveriţa, mângâind-o şi, în cele din urmă, aceasta a început să prindă încredere în ea.
Ea a spus: „Cred că animalele ştiu când încerci să le ajuţi.”
Veveriţele nu au terminaţii nervoase în incisivii lor, aşa că nu a simţit nicio durere în timpul „operaţiei”.
I-a tăiat dinţii cu mare grijă, lucru care a reprezentat o mare uşurare pentru micuţa veveriţă. Jannet a explicat:
„O ţineam în mână şi îi repetam mereu: ‘Te voi ajuta, Bucky. Vei fi bine. Am mers la etaj de unde am luat cleştii pentru cuticule. Voiam să fie liniştită, aşa că am lăsat-o să se relaxeze puţin. Apoi am luat unul dintre cleşti, am înfăşurat-o din nou în prosop şi m-am apucat de treabă. A durat mai puţin de 10 minute. Veveriţa a stat liniştită în tot acest timp. A fost o intervenţie stomatologică destul de serioasă, însă ea s-a dovedit a fi o pacientă foarte cuminte.”
Tot ce îşi dorea Jannet era ca veveriţa să aibă o viaţă normală şi fericită şi asta însemna că trebuia să o lase să se întoarcă în sălbăticie. Ea a explicat:
„Am dus-o afară, iar ea a alergat la o ramură şi a început să-şi frece obrajii. Parcă nu-i venea să creadă că dinţii au dispărut. A doua zi, am văzut-o din nou la hrănitor – şi avea cel mai frumos zâmbet pe care îl poate afişa o veveriţă. Era foarte fericită.”
Veveriţa putea să mănânce din nou în mod normal şi părea că de acum înainte va fi bine. Ea chiar se străduia din greu să aibă grijă de noii săi dinţi.
Talbott a mai spus: „Am privit-o cum îşi ascute incisivii recent tăiaţi pe o ramură de copac… îi ţin pumnii să se ocupe şi în continuare de ei”.
Janett a împărtăşit această întâmplare pe Facebook, sperând că îi va motiva şi pe alţii să facă ceea ce trebuie şi să ajute animalele aflate în nevoie. Mulţi oameni nu sunt fani ai veveriţelor şi se înfurie când le văd hrănindu-se din mâncarea destinată păsărilor.
Talbott nu este deranjată de acest lucru. Ea crede că toate animalele sunt speciale şi merită să se hrănească şi să-şi trăiască fericite viaţa.
Ea a adăugat: „Planeta nu este doar a noastră, ci şi a animalelor. Dacă există o vieţuitoare în nevoie care vine pe terenul meu, nu mă gândesc de două ori, pentru că nu există un sentiment mai frumos decât acela de a ajuta un animal. Iar dacă ceea ce am făcut pentru Bucky inspiră pe altcineva să ajute un animal aflat în nevoie, vă spun sincer că pentru mine este un vis devenit realitate”.
Animalele sunt cu adevărat uimitoare, iar această poveste ne dezvăluie ce legături strânse se creează între oameni şi animale. Distribuiţi povestea veveriţei Bucky, astfel încât mai multe persoane să afle despre ea!
Ţi-a plăcut acest articol?
